Povestea mai putin stiuta a zilei de 24 ianuarie 1859

Unirea Principatelor Romane este adesea prezentata drept un moment solemn, limpede si inevitabil al istoriei nationale. In realitate, Unirea din 1859 a fost rezultatul unei combinatii fragile de improvizatie politica, presiune populara, inteligenta diplomatica si curaj asumat. A fost o constructie facuta pas cu pas, pe marginea legii, nu o izbucnire revolutionara.

„Istoria nu este doar ceea ce s-a intamplat, ci ceea ce a fost posibil sa se intample”, aveau sa observe mai tarziu istoricii. In cazul Unirii Principatelor, alternativa esecului a fost permanent prezenta.

Portita legii care a schimbat destinul

Dupa Razboiul Crimeii, marile puteri europene au fost obligate sa reanalizeze statutul Moldovei si al Tarii Romanesti. Conventia de la Paris din 1858 nu prevedea explicit unirea celor doua principate, dar introducea o formula ambigua: fiecare principat urma sa-si aleaga propriul domn.

Nicaieri nu se spunea ca acei domni trebuie sa fie persoane diferite. Aceasta omisiune, aparent tehnica, a devenit cheia Unirii. Elita unionista a inteles ca istoria poate fi impinsa inainte nu prin forta, ci printr-o interpretare inteligenta a textului juridic.

Alexandru Ioan Cuza, omul compromisului

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la Iasi, la 5 ianuarie 1859, a fost importanta, dar nu decisiva. Adevaratul test a venit la Bucuresti, pe 24 ianuarie. Aici, interesele politice erau mai fragmentate, iar rezistenta fata de Unire era mai puternica.

Cuza nu era candidatul ideal. Nu provenea dintr-o mare familie boiereasca, nu era complet controlabil si nu inspira incredere tuturor taberelor. Tocmai aceste slabiciuni l-au transformat intr-o solutie acceptabila.

Ziua votului si presiunea strazii

In ziua alegerii domnitorului in Tara Romaneasca, Bucurestiul era plin de oameni. Tarani, meseriasi, studenti si locuitori ai mahalalelor inconjurau cladirea Adunarii. Deputatii stiau ca orice alta alegere decat Cuza putea declansa revolte.

Votul unanim a fost mai degraba rezultatul fricii si al luciditatii politice decat al entuziasmului. Unirea s-a nascut nu din aplauze, ci din tensiune.

Unirea incompleta

Contrar mitului popular, Unirea nu a fost imediata si totala. Dupa 1859 au continuat sa existe doua guverne, doua parlamente si doua capitale. Abia in 1862, Bucurestiul devine capitala unica, iar institutiile statului se unifica efectiv.

Unirea a fost un proces administrativ, anevoios, adesea contestat, dar ireversibil.

Europa si faptul implinit

Pentru marile puteri, dubla alegere a lui Cuza a creat o situatie imposibil de anulat fara recurgerea la forta. Imperiul Otoman si Austria erau ostile, dar Franta lui Napoleon al III-lea a sustinut discret noua realitate.

Recunoasterea internationala a venit treptat, nu din entuziasm, ci din lipsa unei solutii mai bune.

Pretul platit de Cuza

Paradoxal, domnitorul Unirii avea sa fie indepartat de aceiasi politicieni care il sustinusera. Reformele sale – secularizarea averilor manastiresti, reforma agrara, modernizarea statului – au speriat elitele.

Cuza a pierdut tronul, dar Unirea a ramas. Statul modern romanesc a supravietuit fondatorului sau.

Unirea Principatelor nu a fost un final glorios, ci inceputul important. Fara exercitiul politic si institutional inceput in 1859, Marea Unire din 1918 ar fi fost de neconceput.

24 ianuarie ramane astfel momentul in care inteligenta politica a invins forta, iar o natiune mica a reusit sa schimbe regulile jocului.