Ce ar fi fost dacă? In memoriam Motzu Pittiș

4 octombrie e ziua in care Motzu Pittis, în urmă cu niste ani, a văzut lumina acestei lumi. Era aniversarea lui. E plecat intr-un ”turneu” de ceva ani, așa cum ne-a lăsat impresia în redacție și pe holurile Radioului public, unde și acum există tușa lui, silueta lui ca un fum de amintiri, dar mai ales stilul lui.

Nouă ni le-a lăsat în redacție. Atmosfera e și acum și e motivul pentru care unii am revenit de pe cărările nebănuite ale carierei în acest loc care îi poartă numele și amprenta. Este o bucățică din el.

După cum ați constatat, nu o să scriu (încă) un articol-portret, biografic sau descriptiv despre Motzu, în ziua în care noi, în alți ani, îl așteptam să îl sărbătorim.

O să scriu un mănunchi de rânduri despre ce ar fi fost dacă?

Ce ar fi fost dacă eram acum mai mulți ani, la radio?

Am fi fost în redacție, sus la etajul 5, unii chiar mai devreme decât ne solicita programul zilnic. Pentru că Motzu venea foarte devreme la serviciu și de multe ori cu un buchet mare de garoafe albe tivite cu vișiniu (Rapidul era în tot și în toate), cu care nu ajungea întreg în birou, pentru că se mai întâlnea cu diverse colege și le oferea garoafe.

Doamna Rodichi, Jerry Scwartz, Cătălina (ooo, ce vremuri!), ar fi aranjat secretariatul, biroul, în așteptarea sa. Noi, dincolo, în redacție, așteptând întâlnirea cu el. Până în prânz, pizza, sucuri și alte bunătăți pentru noi atunci, erau aranjate în redacție. Nu se atingea nimeni de nimic până venea Motzu, altfel avea de-a face cu doamna Rodichi! Iar el, indiferent de câte urări, telefoane, mesaje avea de primit, venea să petreacă acel timp prețios cu noi.

Petrecerile cu Motzu erau hazlii, avea câte o șotie de povestit din ce mai făcuseră prin turneu cu Pasărea Colibri sau o întâmplare neobișnuită pe care o trecea prin filtrul său, amuzant și creativ și ne-o transmitea ca pe o piesă de teatru. Cu detalii despre decor, atmosferă, ce pățise, astfel încât, până la final, era transformată într-o poantă bună.

Sau ne povestea despre vreo trupă nouă (era foarte la curent cu ce se întâmpla în muzica internațională), ne făcea curioși față de trenduri (nu așa li se spunea atunci), descriind aproape scene de show. Când plecam, fugeam să mai aflăm ceva despre ce ne povestise.

Iar noi? Noi, în rarele momente în care nu eram ca bureții care absorb tot ce li se transmite, îi mai făceam și nefăcute. De exemplu glume studențești: îi puneam muzică și îi dădeam dedicații piese pe care nu le plăcea, nu i se potriveau sau pe care le ironiza de obicei (avea el ce avea cu muzica latino și pe la Abba mai găsea ceva de glumă sau muzica disco nouă, ceva de zbânțuială). Ne înghițea farsele, dedicațiile (în care intrau și invitațiile la dans) cu tenacitate și deja și le plănuia pe următoarele împotriva noastră. Nu i se clintea un mușchi pe față când îi dădeam dedicații piese care îl enervau teribil altminteri.

Am uitat să vă spun celor care nu știți: el era șeful nostru, director al postului. Însă niciodată nu am simțit granița dintre funcții, ba mai mult, glumeam spunând că nu i se potrivește postura de șef, că e cel mai slab șef din orașul acesta. Era prietenul nostru, sfătuitorul nostru, uneori confidentul nostru. Și sprijin în multe.

Motzu, știu că nu îți plăcea să auzi laude despre tine, de fapt nici nu știai să reacționezi la ele, dar noi chiar asta simteam. O apropiere senzațională de un om pe care, deopotrivă, îl respectam enorm.

Ce ar fi fost dacă azi eram la Radio toți și aveam ședință?

Motzu ar fi venit cu ce avea de transmis, stabilit cu noi, iar dacă lucrurile erau administrative/plictisitoare, ni le poleia cu puțin umor, chiar și cu autoironie, pentru că îi era cumva puțin peste mână să aibă o postură funcționărească. De cele mai multe ori, ședința, care era ”înnorată” de fumul său de Carpați fără filtru (și ce mai pufăiam noi pe acolo) se încheia cu o sesiune de bancuri și poante. Dar, înainte de ele, ne punea creativitatea la lucru, discutam despre conținut, despre idei noi de emisiuni sau rubrici, ori proiecte, spre care ne îndruma să nu le facem pe drumul bătătorit, ci altfel, smart și creative. Ne sfătuia să ne punem în locul publicului și să ne imaginăm cum am fi primit acele materiale jurnalistice. Pentru mine, acele ședințe au fost un motor extraordinar pentru a scrie/vorbi/interacționa jurnalistic mereu altfel și cât mai interesant.

Mi-aduc aminte că, odată cu apariția și dezvoltarea Internetului (noi fiind atunci primul post din România care avea camere video în studio și chat cu publicul), ne-a spus că intrăm într-o nouă eră în relația cu publicul. Nu prea înțelegeam ce se va întâmpla, dar ceva mi-a rămas și acum în minte. Ne spunea să fim atenți, și mai atenți cu documentarea, pentru că suntem la un click distanță de verificarea și opinia publicului. Ne-a pus bazele jurnalismului online când aproape nimeni din țară nu gândea ce se va întâmpla, iar mulți chiar negau impactul și importanța Internetului.

În fine...

Ce ar fi fost dacă Motzu era acum, în această actualitate?

Probabil că ar fi muncit cot la cot cu noi pentru documentarea unor emisiuni/proiecte. Pentru că și atunci o făcea, când nu existau atâtea surse de informare/documentare. Citea despre subiecte de actualitate pe care noi le pregăteam, ne ajuta, ne dădea câte o pagină cu informații găsite de el. În timpul său liber, când se gândea tot la emisiuni, la cum sunăm, ce să facem să fim și mai și.

Intra, inclusiv seara, pe chatul emisiunilor (avea nickname-ul Bob Dylan sau Dylan), unde publicul dezbătea teme. Aducea informații, dădea linkuri, sprijinea realizatorul din studio.

Da, clar, asta ar fi făcut acum: ar fi muncit cot la cot cu noi. 

Cred că ne-ar fi sfătuit, îndrumat, spre content de calitate, spre subiecte interesante, spre lucruri pe care mulți nu le observă.

Ce ar fi fost dacă Motzu era în turneu cu Pasărea Colibri?

Ar fi plecat, dar nu înainte de a ne împărtăși ce vrea să facă, unde merg toți, ce chestii noi au, ce farse își mai fac...Da, își făceau farse, iar uneori Motzu ne antrena și pe noi în asta, pentru a părea cât mai real scenariul... Noi intram bucuroși în joc și, fără să vrem, învățam umorul fin, poantele bune, atmosfera de echipă.

Pe post ne comportam la fel, pentru că nu știai când Motzu intră online din deplasare (atunci erau săli de Internet, nu prea aveai rețeaua la îndemână). Cum avea timp liber, intra, te asculta sau intra și pe chat. Nu era teamă, era respect, era rușine să intri nepregătit sau în fugă. Să nu îl dezamăgești pe un om care nu dezamăgea la rândul său.

Iar la venirea din turneu, ne aducea mici suveniruri, care erau alese special pentru fiecare. Ni le oferea și ne spunea povestea lor. Cred ca mai am și acum o brățară din America de Sud, de care mi-a povestit că era în stilul local și considerată că aduce noroc. Cum să dezamăgești un astfel de om?

Ce ar fi fost dacă Motzu mergea și acum la petrecerile noastre?

Pentru că, da, Motzu onora invitațiile la momentele noastre importante. Chiar dacă locuiam în cămin studențesc, la iarbă verde sau oriunde, aiurea, la etajul 10. Venea, pentru că îi plăcea să fie cu noi, ne plăcea cu adevărat, ne dădea atenție și importanță cu adevărat. Ce ar fi fost? Probabil că ar fi venit pe la toate nunțile, botezurile, momentele noastre importante, ar fi fost, puțin, în tot ce ni s-a întâmplat după plecarea lui.

Sunt sigură că Motzu nu a jucat niciodată rolul unui șef la Radio. Ci a creat o tipologie de șef pe care rar o întâlnești. Și atunci imediat vine următoarea întrebare:

Ce ar fi fost cu noi, dacă Motzu nu ar fi fost șeful nostru?

O să încep cu mine, pentru că imi știu opinia cel mai bine.

Nu aș fi făcut pasul cu transfer spre Radio România Tineret. Apoi nu aș fi plecat la Radio România Actualități (unde am plecat după ce m-am sfătuit și cu el și mi-a spus că, deși îi pare rău, am nevoie să fac și știri și să trec și prin experiența aceea). Motiv pentru care nu am plecat niciodată cu adevărat, păstrându-mi o emisiune la Radio3Net, în timp ce lucram și dincolo. Am revenit după câțiva ani, pentru că îmi era dor de atmosfera, de colegii, de stilul Radio3Net. Deja se numea ”Radio3Net Florian Pittiș”, după ce Motzu plecase în turneul acela mare de unde încă îl așteptăm.

Nu m-aș fi întrebat și acum ce așteaptă publicul sau ceilalți de la mine. Nu i-aș fi sfătuit pe alții, cum făcea el când aveam piedici pe la muncă și ne supăram: ”Dacă .... te enervează, atunci Marcel Iureș ce mai face?”

Ce ar fi fost cu ceilalți colegi? Unii nu ar fi făcut jurnalism niciodată (o parte din colegi chiar proveneau din rândurile publicului cu care noi interacționam constant, ba ne și întâlneam periodic). Unii nu ar fi avut curaj să parcurgă etape noi, să încerce lucruri noi și să fie curajoși și creativi în acel fel pe care ni-l insufla.

Sunt sigură că aici sunt sute de rânduri de scris din partea colegilor mei.

Dar ce știu sigur e că toți am fi fost mult mai săraci dacă nu îl cunoșteam.

O să las acum libere niște pagini, dacă vreți să vă întrebați și voi ce ar fi fost sau cum ar fi fost.

Iar pentru cine e curios, să vină să regăsească atmosfera lăsată de Motzu la noi. Pentru că (și aici a fost norocul lui), cine a rămas și este și acum, îl poartă peste tot, fără să știe.

Deci, ce ar fi fost dacă Motzu era azi aici? Îl sărbătoream cu mare drag.

Dar, cum e în Marele Turneu, îl recompunem cum putem. Sper să ne simtă de undeva. Parcă îl aud: ”Bună seara, prieteni! Bună seara tuturor!”

-           Bună seara, Motzu, oriunde te-ai afla!

(Nicoleta Balaci)

In memoriam Florian Motzu Pittiș.