| Rock-ul
românesc a împlinit 40 de ani. Istoria sa este strâns
legată de numele pionierilor săi, iar unul dintre ei se numeste
Nicu Covaci, cel care, în primăvara
anului 1961, puternic emoţionat de muzica interpretată de Cliff
Richard & The Shadows, pe care-i văzuse în filmul “Tinerii”,
se hotăreşte să înfiinţeze o “formaţie
de chitare electrice”. Aşa a luat fiinţă la Timişoara
trupa “Sfinţii”, nume preschimbat apoi în “Phoenix”,
deoarece nu convenea autorităţilor vremii. Acum avea să
înceapă povestea unei formaţii care rezistă pe baricadele
rock-ului de patru decenii, longevitate neegalată nici pe plan mondial
decât de trupe precum Rolling Stones sau John Mayall’s Bluesbreakers.
"Phoenix – însă eu...”,
se intitula volumul autobiografic al lui Nicu Covaci, un titlu care a
stârnit la vremea respectiva multe zâmbete condescendente.
Şi totuşi, privind retrospectiv, se poate spune că avea
dreptate. Pentru că, indiferent cât de mult am ţine noi
la Moni, Tetea, Kami sau Ţăndărică, trebuie să
recunoaştem cu fair play că cel care verifica periodic mitul
“renaşterii” Păsării Phoenix este Nicu, un
individ extrem de încăpăţânat în proiectele
sale şi veşnic pus pe contre, total diferit de nonşalanţa
şi boema specifică muzicienilor rock. Dar, spre deosebire de
ceilalţi, Covaci a ştiut întotdeauna să-şi finalizeze
conceptele, indiferent cât de aberante au părut acestea la
prima vedere. Iar fără acestă îndărătnicie,
muzica rock românească ar fi fost cu mult mai săracă.
Când afirmăm asta, ne gândim
atât la primele piese “manifest”, de genul, “Şi
totuşi sunt ca voi”, “Canarul”, “Nebunul
cu ochii închişi” sau “Vremuri”, cât
si la suitele rock: “Omul 30 / 80”, “Cei ce ne-au dat
nume”, “Mugur de fluier” sau “Cantafabule”,
care, dacă ar fi beneficiat de toate elementele scenice gândite
de artistul plastic Nicolae Covaci, ar fi reprezentat motive de mândrie
pentru orice trupă din lume. Muzica filmelor “Canarul si viscolul”,
“Agentul straniu” sau “Nemuritorii”, precum şi
proiectul filmului “Ţara vampirilor”, reprezintă,
la rândul lor, alte dovezi de înalt profesionalism.
Totuşi, Nicu, deşi a fost înconjurat
în permanenţă de mulţi muzicieni şi textieri
de înaltă valoare, precum: Moni Bordeianu, Mircea Baniciu,
Gunther Reininger, Kamocsa Bela, Kovacs Zoltan, Kappl Joszef, Ioan “Pilu”
Ştefanovici, Cornel Liuba, Dorel Vintilă Zaharia, Costin Petrescu,
Valeriu Sepi, Ovidiu Lipan “Ţăndărică”,
Alin Oprea, Tavi Colen, Lucian Cioargă, Laurenţiu Butoi, Cornel
Calboreanu, Victor Cârcu, Şerban Foarţă, Andrei Ujică
sau Erland Krauser, intenţiile sale nu au fost întotdeauna
receptate corespunzător, motiv pentru care s-a simţit deseori
neînţeles şi singur, cam aşa cum se simţeau,
probabil, gladiatorii în arenele romane. Viaţa sa a reprezentat
o luptă permanentă cu diverşi activiştii culturali,
secretari UTC, organizatori de turnee si spectacole mai mult sau mai putin
cinstiţi, case de discuri, impertinenţa unor ziarişti sau
chiar cu propria echipă, iar fără o structură de fier
nimeni nu ar fi rezistat.
Chiar dacă încercările sale din
ultimii zece ani de a readuce trupa Phoenix pe aceeaşi curba de popularitate
pe care-o avea în 1977 nu s-au soldat cu rezultatele cele mai optime,
totuşi Nicu Covaci trebuie apreciat la adevărata valoare. Aceea
de mare personalitate a muzicii rock din România.
Cele scrise mai sus şi mult mai mult, reprezinta
povestea unei vieţi pe care ne-am fi dorit-o cu toţii.
|
