Introducere

Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii

      Parcã vãd şi acum, la o lecţie de românã, tabla pe care profesorul scrisese alãturi de Rig-veda numele Mircea Eliade, precum şi titlurile "Yoga" şi " Maitreyi". Era în 1937, la Liceul Militar din Chişinãu, aveam 15 ani, iar profesorul nostru, Augustin Z. N. Pop, ne vorbea despre Eminescu şi cosmogoniile indiene. Aceastã notaţie pe marginea temei didactice fãcea parte din sistematicele incursiuni dincolo de ceea ce era programat, prin care dascãlul nostru cel mai stimat , tocmai pentru neconformismul sãu , ne deschidea gustul pentru marea culturã. Pentru mine aceastã notaţie a fost mai importantã decât celelalte (poezia arghezianã, suprarealismul, dadaismul, estetica lui Croce etc.) deoarece la aceeaşi vreme descoperisem în biblioteca tatãlui meu, printre alte cãrţi ce priveau cultura Indiei, Sadhana de Tagore; printr-o coincidenţã tot atunci citisem în Convorbiri literare (la care mã abonase personal, în contul liceului, acelaşi Augustin Z. N. Pop) Kathaupanişad în traducerea lui Th. Simenschy. În consecinţã, m-am adresat tatãlui meu, cu care am mers împreunã la librãria "Cartea", unde am cumpãrat atât Maitreyi cât şi Yoga; ţin minte, pe aceasta din urmã vânzãtorul a descoperit-o cu greu în depozit şi a costat neobişnuit de mult, comparativ nu numai cu cãrţile româneşti, dar chiar şi cu cele strãine. Yoga pãrindu-mi-se prea dificilã, i-am amânat lectura, în timp ce Maitreyi a fost cititã cu toatã febra adolescenţei.
      Sub impresia acestor lecturi coincidente, am insistat pe lângã preşedintele societãţii literare a liceului, elev şi el în ultima clasã, sã facem o şedinţã dedicatã Indiei şi lui Mircea Eliade. Dupã o prezentare generalã fãcutã de preşedinte, s-a citit textul upanişadei recent traduse, iar la sfârşit am ţinut o prelegere unicã despre cultura indianã, filozofia lui Tagore şi Maitreyi. Nu ţin minte exact cum am încercat sã realizãm unitatea tematicã, dar cred cã am articulat tema eroticã a romanului cu capitolul "Desãvârşirea prin iubire" din Sadhana. În timpul expunerii însã, contrar regimului de toleranţã de care se bucura societatea noastrã literarã, a intervenit ofiţerul de serviciu care ne-a întrerupt şedinţa pentru a ne încadra în programul de searã. Atunci am avut prima datã sentimentul cã pentru mine, într-un fel, Mircea Eliade se aflã sub semnul interdicţiei sau al inaccesibilului.
      Cu aceeaşi mare receptivitate am citit ulterior "India"şi mai ales " Şantier"; aceasta din urmã avea sã-mi devinã pentru mulţi ani carte de cãpãtâi; tensiunea acestor pagini de jurnal opera asupra mea ca un fel de drog la care recurgeam ori de câte ori simţeam nevoia unei stimulãri ,sau chiar exaltãri, intelectuale. În clasa a VII-a de liceu, dupã ce am citit "Tãrâmul nevãzut" (titlul iniţial sub care a apãrut pentru prima datã în "Revista Fundaţiilor Regale" nuvela "Secretul doctorului Honigberger"), am socotit cã, dupã exemplul eroului din nuvelã, dr Zerlendi, aş putea sã învãţ sanscrita singur, fãrã profesor. Totuşi, la scurtã vreme dupã procurarea primului manual de sanscritã al lui Pizzagalli (despre care am aflat mai tîrziu cã fusese cartea de iniţiere şi pentru Mircea Eliade), l-am cunoscut pe profesorul Theodor Iordãnescu, care studiase pe vremuri sanscrita cu faimosul Richs Pischel la Halle am Salle şi care mi-a dat primele îndrumãri.
      Deşi tatãl meu a fost acela care sã-mi fi dezvãluit primul lumea Indiei, cel care m-a determinat, prin simpla lecturã a cãrţilor sale , sã fac din aceastã lume preocuparea mea supremã a fost Mircea Eliade. În calitatea sa de indianist, el a hotãrît în mod cert nu numai cãile destinului meu, dar şi pe cele ale altor tineri din generaţia mea: regretatul Anton Zigmund Cerbu a ajuns profesor de istoria religiilor indiene la Columbia University, şi Arion Roşu, cercetãtor la C.N.R.S., Paris.

      În 1947, când i-am trimis primul meu studiu de indianisticã, l-am însoţit şi de o scrisoare. Am avut imensa bucurie sã primesc un rãspuns care începea aşa: " Încã un indianist român! Faptul nu poate decât sã mã bucure, cu atât mai mult cu cât, dupã cum înţeleg, mergeţi în interpretarea faptelor indiene pe linia deschisã de mine în Yoga." Dupã aceastã primã luare de contact, a urmat o lungã pauzã, pânã în 1971, când i-am trimis "Filozofia indianã în texte". În 1973 am ajuns, în sfârşit, şi eu, sã-l întâlnesc la Paris. Trebuia ca în luna iulie a aceluiaşi an sã particip la un congres de orientalisticã în capitala Franţei, dar paşaportul l-am primit cu întârziere, dupã terminarea congresului. M-am prevalat totuşi de el, şi la Bibliothèque Nationale m-am întâlnit întâmplãtor cu Adrian Marino pe care nu-l mai vãzusem din ţarã, din 1948. De la acesta am aflat cã şi Mircea Eliade sosise recent la reşedinţa sa parizianã, precum şi numãrul de telefon. În cabina telefonicã, în timp ce se desfãşura primul dialog, îmi dãdeam seama cã, în sfârşit, mã apropii de împlinirea unei nãzuinţe de o viaţã, dar de-abia dupã terminarea convorbirii m-am lăsat cuprins de o puternicã emoţie în care se revãrsau toate câte se adunaserã din adolescenţã.

Sergiu Al. George despre Mircea Eliade