Introducere

                         În ciuda popularităţii sale enorme, Bob Dylan a ştiut şi a reuşit să se ferească încă de la începutul carierei sale, ba poate chiar dinainte, de publicitatea excesivă, făcând puţine concesii ziariştilor  şi acordând rareori interviuri. Iar atunci când a făcut-o, nu de puţine ori a dat răspunsuri false sau ambigue, dezinformând sau bătându-şi pur şi simplu joc de lipsa de informare sau de profesionalism a interlocutorului.

           Viaţa sa privată a fost ascunsă cu multă grijă de flash-urile indiscrete, astfel că puţini sunt cei care pot afirma cu certitudine dacă este căsătorit sau nu, câte soţii a avut sau care este numărul real al copiilor săi. Chiar şi biografii săi au întâmpinat serioase dificultăţi în obţinerea unor informaţii veridice legate de trecutul său imediat sau ceva mai îndepărtat.
     
           Tocmai de aceea, circulă atât de multe versiuni legate de anumite momente ale vieţii sale încât mulţi se întreabă dacă Dylan este un personaj real sau o pură ficţiune. Bob Dylan era încă din copilărie un străin, un "outsider", cum spun americanii, unul dintre acei proscrişi care refuzau o societate standardizată, a căror conştiinţă n-a fost îngheţată în prezentul imediat şi mărginit. El îi declara lui Jules Siegel, într-un interviu pentru "Saturday Evening Post": "Văd lucruri pe care ceilalţi oameni nu le văd. Simt lucruri pe care ceilalţi oameni nu le simt. E înfiorător. Şi ei râd. Simt ca şi cum întreaga mea viaţă ar fi de prisos. Tot ce-am făcut, a fost să scriu şi să cânt, să desenez mici schiţe pe hârtie, să mă-mprăştii în situaţii în care eram invizibil".            
           
           Lumea lui Dylan era plină de primejdii, de adevărate invitaţii la compromis, motiv pentru care singura sa apărare era să devină, într-un fel invizibil, să arboreze măşti proaspete pentru a înlătura primejdiile, pentru a-şi menţine identitatea şi a nu se pierde în cerinţele lumii exterioare.

           Echo Star Helstrom, prima sa prietenă, îşi amintea: "Vroia ca nimeni să nu ştie absolut nimic despre el - asta chiar înainte de a deveni faimos".                         
            Un om îngropat în propria sa legendă trebuie să creadă în puterea sa de seducţie pentru ca toate să devină adevărate. "De la un timp părea că nu-şi mai dă seama ce era adevărat şi ce era în închipuirea sa" - îşi aminteşte un prieten apropiat.

            Pe măsură ce s-a maturizat, şi-a construit o nouă identitate, până în cele mai mici amănunte, descotorosindu-se de cea veche, îşi căuta singurătatea, aşa cum alţii, îşi caută notorietatea.

            De fapt, poate că era sincer în 1978 când declara: "Nu eu l-am creat pe Dylan, el a existat dintotdeauna. Pe când eram copil, Bob Dylan exista deja. Şi exista chiar înainte de a mă naşte eu".

            Bob Dylan a încercat dintotdeauna să rămână, pe cât este posibil, camuflat. El dispare când te aştepţi mai puţin, uneori chiar în preajma înregistrării vreunui album sau chiar în timpul vreunui turneu, şi nimeni nu mai scrie nimic despre el luni întregi, toţi părând a fi părtaşi la un adevărat embargo informaţional. Reapare apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, să-şi lanseze o carte, un volum de desene, un film sau un nou album, strânge politicos câteva mâini, acordă cel mult un interviu, după care devine din nou invizibil.